Chitară, pian şi jucării
E vineri după-amiază, în pauza dinaintea cinei.
Intru în clasa a IV-a, a domnişoarei Bucur. Când deschid uşa dau peste Pinky care vrea să iasă în mare grabă:
“Ce faci, frumoasa? Unde fugi aşa?”
Fetele celelalte îmi strigă: “E ziua ei astăzi!!!”.
“Chiar e ziua ta astăzi?”
Se grăbeşte să iasă ca să n-o certe doamna Andreea care o aşteaptă.
“Pinky, stai un pic să te pup!”. O pup şi-i dau bomboane de la Denisa, colega mea, care mi-a adus dimineaţă, special pentru ei, o plăsuţă întreagă de dulciuri.
Mă întorc către celelalte fetiţe ca să le dau dulciuri. Andreea, fetiţa din Bistriţa care urmăreşte Jetix şi are o mătuşă cu chitară în Timişoara, primeşte din greşeală trei bomboane. Toată lumea e fericită şi nimeni nu ştie să-mi spună unde e domnişoara Elena.
“Facem chitară de săptămâna viitoare!!!”
“Da?!!! Au venit fetele să vorbească cu domnişoara Elena?”
Două studente ne-au anunţat că vor să dea ore de chitară şi au venit la şcoală să stabilească orele de studiu şi copiii cu care vor lucra.
Maria şi Andreea sunt încântate peste măsură. Denisa mă întreabă, însă, când va veni cineva care să o înveţe să cânte la orgă. Nu ştiu ce să-i răspund, dar printre toate vocile care îmi spun ceva am auzit-o foarte bine pe a ei. Denisa are nevoie de o persoană care s-o înveţe să cânte la orgă!
Daniela vine în fiecare zi de la Centrul de plasament “Prichindel” şi trebuie să plece la ora şase seara înapoi. Îi spune domnişoarei Elena care se întorsese între timp: “Şi eu vreau să învăţ să cânt!”. E destul de greu pentru ea, dar cred că nu e imposibil. O să vedem.
În weekend am făcut cunoştinţă cu Andreea din Bacău, studentă la Facultatea de Drept, şi am aflat de la ea că de mult îşi dorea să facă ceva pentru copiii de la Liceul pentru Deficienţi de Vedere.
Ea a vorbit cu domnişoara Elena şi se va ocupa de Kriszti, băieţelul din clasa a IV-a care a învăţat de la tatăl său în vacanţa de Crăciun să cânte la pian Imnul României. Marţi, 24 februarie, va fi prima oră de pian pentru Andreea şi Kriszti.
Mă întorc luni la şcoală să vizitez pe Monica şi ceilalţi copii cu multiple deficienţe. O doamnă ne-a trimis o plasă de jucării pentru ei: jucării de pluş, maşinuţe şi altele. Le împart. Monica e foarte fericită de iepuraşul ei, îi dau un om de zăpadă pentru Simona şi-i spun să se ducă să i-l dea. Se duce repede.
Între timp apare un băieţel de vreo şase anişori: “Ce…? Jucărie?”
“Oare ce să-i dau?”
“Uite, pentru tine!”. Şi îi dau un elefănţel albastru de pluş. Îl ia şi pleacă repede. E moale..
Un alt băieţel care are deficienţe de auz se uită la mine şi dă din ochi foarte sugestiv să îi dau şi lui.
Îi dau o maşinuţă.
Nu mai am, le-am împărţit foarte repede.
.. Monica mă conduce până la uşă: “Nu plecaţi…”
“Monica, cum să nu plec?” Şi îi prind nasul între degete. Zâmbeşte şi mă lasă să plec.
Încă o privire: copiii se joacă.
Cluj-Napoca, Liceul pentru Deficienţi de Vedere, 20 şi 23 februarie 2009
