Donează o notă muzicală!

În Liceul pentru Deficienţi de Vedere învaţă 16 copii din Centre de plasament din diferite judeţe ale ţării.

Monica de 15 ani şi Simona de 17 ani sunt colege de clasă şi de dormitor. Monica provine dintr-un Centru de plasament din Maramureş, iar Simona dintr-unul al judeţului Cluj. Sunt prietene bune. Ambele sunt copii cu multiple deficienţe şi de aceea fac parte dintr-o clasă în care li se acordă atenţia potrivită lor.

Monica e plină de viaţă, joacă fotbal cot la cot cu băieţii, iar lucrurile ei preferate sunt maşinile precum cele ale SMURD şi microbuzul şcolii, televiziunea de muzică populară Taraf, iar personajul de poveste cel mai drag e Pinochio.

Simona e foarte delicată, te pupă şi se bucură foarte tare de fiecare dată când te vede.

Le-am întrebat pe fete la ce instrumente muzicale le-ar plăcea să înveţe să cânte.

Monica mi-a răspuns băieţeşte: “La fluier!”. Fireşte am întrebat unde a auzit ea pe cineva cântând la fluier. Răspunsul a fost, bineînţeles, televiziunea Taraf cu a sa vedetă Ghito… A rămas să aflu cine este această fată care a încântat-o pe Monica.

“Îmi cumpăraţi fluier?”, m-a întrebat Monica. “Copilaş, avem deja unul pentru tine, trebuie doar să găsim pe cineva care să te înveţe cum să îl foloseşti.” M-a privit cu mirare şi nu a mai spus nimic. Poate că nu crede că ar putea vreodată cineva să-i aducă un fluier, iar pe deasupra să mai şi înveţe să cânte.

Simona ar vrea să înveţe să cânte la tobă sau la acordeon. I-am spus că avem o tamburină. I-am explicat cum arată şi s-a aratat încântată. Cu siguranţă Sandra de la “Unde”, care ne-a donat tamburina, va vrea s-o înveţe să cânte… O vom întreba.

Aşadar, avem nevoie de o persoană care să o înveţe pe Monica să cînte la fluierul donat de Carmen şi Daniel.

26 ianuarie 2009, Liceul pentru Deficienţi de Vedere, Cluj-Napoca

…………………………….

Cornel şi Marius sunt în clasa a X-a. Cornel e din Sibiu, iar Marius, dacă îmi aduc aminte bine, din Piteşti.

Se ajută foarte mult unul pe altul, mai ales atunci când se deplasează în afara Liceului. Fiind prieteni buni îi poţi întâlni foarte des împreună.

Ei vin la serile de discuţii cu tinerii purtate de părintele Ciprian Negreanu marţea, joia şi duminică seara, de la ora 19.00, la bisericuţa în stil maramureşean, a Sfinţilor Nicolae şi Ioan Evanghelistul, ridicată în complexul studenţesc “Hasdeu”.

Vin împreună cu Raluca (Ştefan), coordonatoarea tuturor activităţilor ASCOR legate de copiii cu deficienţe de vedere. Raluca e călăuza lor: îi aduce la bisericuţă şi apoi îi duce înapoi la Liceu.

Prima băncuţă aşezată în biserică pentru seara de discuţii are două locuri pentru Marius şi Cornel. Toată lumea ştie lucrul acesta.

Cornel învaţă să cânte la pian de un an jumate la Palatul Copiilor. Aici e o doamnă profesoară care se ocupă de mai multe grupuri de copii. Vrând-nevrând, Cornel trebuie să-şi aştepte rândul. S-a înţeles din vorbele lui că e conştient că trebuie să aibă răbdare. Ar fi minunat să fie o persoană care să vină în Liceu şi să-l înveţe mai departe să cânte. Şcoala are un pian la care Cornel intenţionează să ceară voie conducerii şcolii să exerseze. Nu a făcut până acum lucrul acesta. Pentru că sala de muzică în care se află pianul are un program anume el trebuie să găsească momentul cel mai potrivit pentru studiu.

“De ce ai ales pianul, şi nu chitara, cum a făcut Marius?”.

“De mic mi-a plăcut pianul…Mi s-a părut că face parte din mine.”

Marius merge din când în când la Cercul de chitară al Asociaţiei “Christiana”. Aici e o fată care, voluntar, îi învaţă să cânte. Asociaţia îşi are sediul în cartierul Mănăştur, undeva mai sus de staţia de autobuz “Cocoşul de aur”, după numele celebrului, pe vremuri, restaurant clujean de vis-a-vis. Ca să ajungă acolo, Raluca sau Alexandra îl însoţeşte. Şi el are de-acum aproape un an de când s-a apucat de ore de chitară, dar spune el, zâmbind, că degeaba..

“De ce degeaba?”

Cercul de chitară e foarte departe de Liceu şi de fiecare dată trebuie să deranjeze pe cineva care să-l ducă până acolo.. Cam aşa s-a înţeles din răspuns..

Cornel va relua orele de pian în martie la Palatul Copiilor, iar Marius va merge în continuare la “Christiana”.

Foarte delicaţi sunt copiii de la acest Liceu.. Se simte din tot ce spun că nu vor să fie o povară pentru nimeni.

Şi aşa cum spunea d-şoara Elena Bucur la un momendat: “Copiii simt foarte mult nevoia să facă muzica o parte din viaţa lor.”

27 ianuarie 2009, Seara de discuţii cu tinerii,

Biserica Sf. Nicolae şi Ioan Evanghelistul

………………………………………………….

Vizită la clasa a IV-a…

Copiii sunt în ora de pauză de după-amiază. Pinky şi Cosmina îi cer domnişoarei Elena să le dea din dulap cutia cu jucăriile pentru gătit….Vor să gătească. Pinky şi Cosmina zăresc puţin lumina zilei. Aşa mi-au spus acum câteva luni, când într-o dimineaţă de duminică, le-am ajutat să se pregătească pentru micul dejun. Ţinându-se de mânuţe, încetişor, au ieşit din dormitorul unde şi Monica şi Simona locuiesc şi s-au îndreptat spre sala de mese. Din dormitor nu se iese direct în culoarul care duce la bucătărie. Trebuie să mai treci de o uşă. Am mers pe lângă ele şi, apropiindu-ne de uşă, au exclamat amândouă deodată: “Lumina soarelui!!!…. Ştii, noi zărim un pic lumina zilei”. Într-adevăr, prin geamul uşii pătrundeau frumoase raze de soare.

Domnişoara Elena le dă din dulap cutia cu vasele-jucării din plastic şi le scot: “O farfurioară…, o căniţă..”

Pinky întreabă pe colegele ei: “Vrei să fii clienta mea?”. Nu prea înţelegeam ce legătură are cu jocul de-a gătitul.

Între timp mi-am îndreptat atenţia spre Andreea şi Daniela, din băncuţele din faţa fetiţelor care s-au apucat de gătit. Daniela avea în faţă o cutiuţă simplă din carton. “Ce faci cu cutiuţa?”, întreb cu puţină îndrăzneală. “E computerul meu”, spune zâmbind. Zâmbesc şi eu şi nu mai întreb nimic. Am uitat mai târziu să o întreb pe domnişoara Elena care e rolul pedagogic al celor două cutiuţe-computer din sală.

Andreea, de alături, se juca cu un teanc de cărţi de joc. Pe spatele lor se vedeau personaje de desene animate. O întreb ce este pe cărţile ei. Şi-mi zice: “Frumoasa adormită din pădure, frumoasa şi bestia..”. Cineva îi cere cărţile şi dialogul nostru se întrerupe.

Mă retrag să povestesc cu domnişoara Elena.

În ultima bancă stătea un băieţel slăbuţ pe care îl cheamă Kriszti. Are zece ani şi e din satul Carastelec din judeţul Sălaj aflat la 47 de km de Zalău. De la Crăciun Kriszti învaţă să cânte la pian cu ajutorul tatălui său. Au acasă pian care se pare că a fost acolo dinainte de naşterea lui Kriszti. A învăţat deja să cânte imnul României.

“Cum de ai vrut să înveţi să cânţi la pian?”

“Aşa, dintr-odată mi-a venit plăcerea..”

“Cam cât de mult ai exersat pe zi?”

“Un sfert de oră de tot.”

“Înseamnă că ai exersat mult dacă ai învăţat să cânţi imnul României..”

Domnişoara Elena îmi salvează lipsa de perspicacitate: “Sau e el foarte bun.”

“Ţi-ar plăcea să exersezi aici, în Cluj?”

“Da!”

“Şi, acum, când mergi în vacanţă o să cânţi?”

“Cred că da.”

Denisa are tot zece ani şi e din Cluj-Napoca. De Sf. Nicolae a primit de la părinţii ei o orgă:

“Atâta de fericită am fost când am primit-o! Am început să cânt, ştiam notele şi am reuşit să compun ceva.”

“Are un nume cântecelul compus de tine?”

“Nu, nu are un titlu.”

Denisa exersează mai ales seara, de la ora 20 la 21, şi ca să nu-şi deranjeze părinţii îşi reduce sunetul la orgă. Ea ar vrea să înveţe, ca şi Cornel şi Kriszti, să cânte la pian. Dar pentru acest lucru au nevoie de o persoană care să-i înveţe. Şcoala are un pian care nu e folosit, dar care funcţionează. Are şi o orgă, dar care are nevoie de baterii.

Pinky, din băncuţa ei transformată în bucătărie, îmi spune că şi ea are pian acasă: “Apăs eu pe clape: do, re, mi, fa,…. şi învăţ singură să cânt. Mă mai ajută Moşu’ din când în când.”

“Cine e Moşu’?”, întreb încetişor pe domnişoara Elena.

Pinky e în plasament la o familie din Călan, judeţul Hunedoara. Are astfel părinţi şi un bunic. În februarie împlineşte zece ani.

Cosmina, prietena ei de 13 ani, se aşează lângă mine în bancă să povestim despre muzică. Ar vrea să cânte la flaut: “Aş vrea să compun şi eu ceva dacă învăţ.”, spune cu multă ardoare.

“Unde ai auzit sunet de flaut?”

“Era o fată Ghito care cânta şi a început să-mi placă.”

Mă uit nedumerită la domnişoara Elena. Monica mi-a spus de Ghito şi credeam că e o vedetă.

Nu, e o fetiţă de clasa a V-a pe care mama ei a retras-o de la şcoală şi a dus-o la Tg. Mureş, probabil cu intenţia de a o integra în învăţământul de masă.

Ghito cânta la flaut şi copiii au păstrat amintirea sunetului.

“Mai ai fraţi?”

“Da, şapte fraţi.”

E din satul Mogoşeni din judeţul Bistriţa. Când a fost mică părinţii i-au cumpărat un fluier la insistenţele ei nenumărate: “Le-am spus părinţilor mei: “Vreau fluier!” şi am primit. Dar s-a stricat… Dar eu tot vreau să reuşesc. Aş vrea să învăţ.”

“Andreea, cum te-ai gândit la chitară?”

“Am fost în vacanţa de vară cu părinţii mei la mătuşa mea din Timişoara. Ea are o chitară şi ştie să cânte foarte bine. Mătuşa mea mi-a zis că atunci când încep a V-a îmi cumpără o chitară şi mă dă la Şcoala de muzică din Cluj.”

Mătuşa ei i-a cântat o piesă numită “Fata sihastră”. I-a plăcut foarte mult şi când a rămas singură a luat chitara şi a cântat şi ea. “Ştiu să ţin chitara aşa..” şi îmi arată cum. Mătuşa ei a promis că strânge bani şi îi cumpără chitară.

Dar e o problemă, mai ales cu mama că vine uneori târziu de la lucru, pe la 11 noaptea.” Nu înţelegeam legătura cu contextul: chitara, mătuşa, Timişoara…

Am înţeles. Nu avea legătură cu contextul. Am observat un lucru la Andreea de multă vreme. E unul dintre copiii cu cea mai mare nevoie de atenţie oferită individual şi nu tuturor, pe fugă. Vrea să povestească cu tine, să o asculţi.

Andreea e din Bistriţa şi e unul dintre copiii cu cele mai puţin grave probleme de vedere. Copiii cresc în liceu care devine casa lor. Vacanţele sunt pentru familie sau Centrul de plasament.

“Am cântat multe cântece, am căutat pe net. Sunt multe cântece în engleză. Am fost impresionată.”

“Un exemplu…”

Spune şoptit: “This is the me.”

Apoi entuziasmată: “Pe Jetix sunt multe cântece. “Camprock” se cheamă… Este un film “Hana Montana”. E o fată care cântă din voce şi e înconjurată de alţii care cântă la chitară…”.

“Deci, cu alte cuvinte, ai nevoie de o chitară.”

Şi, privindu-mă cu bucurie, de după ochelarii ei de culoarea toporaşilor: “Îhî…”

“Şi un profesor…”

“…Şi-un profesor…”

Vrea cineva să fie profesor de muzică?

28 ianuarie 2009, Liceul pentru Deficienţi de Vedere,

Pauza de prânz